Mâna fetusului

Fotografia ce a făcut înconjurul lumii: La 21 de săptămâni, mânuţa unui fetus strânge degetul medicului” – titrează Ziua online în 4 noiembrie, continuând: „Fie că aţi primit fotografia pe mail, fie că aţi vazut-o, pe Internet, în paginile presei internaţionale, instantaneul în care o mânuţă de bebeluş iese din burta mamei şi se agaţă strâns de degetul unui medic v-a impresionat, cu siguranţă.

Am citit articolul cu puţin timp urmă şi, ca să fiu sincer, hoaxmetrul mi-a sărit în zona roşie imediat ce-am văzut titlul. Eliminând senzaţionalul din titlu şi dezvoltând puţin, „traducerea” ar fi ceva de genul: un făt de cca. 5 luni îndeplineşte o acţiune motorie voluntară şi coordonată care, bomboana pe colivă, mai este în general şi considerată un gest de afecţiune. Impresionantă imagine, trebuie să recunosc.

Despre ce e vorba?

În 1999, fotoreporterul Michael Clancy a fost de USA Today contactat pentru a realiza fotografii în cursul unei intervenţii intrauterine asupra unui făt ce urma să se numească Samuel Alexander Armas, pentru corectarea unei malformaţii a coloanei vertebrale numite spina bifida. Operaţia urma să fie efectuată la Centrul Medical al Universităţii Vandebilt, Nashville, Tennessee, SUA, de către chirurgul Joseph P. Bruner.

La un moment dat, după ce intervenţia era practic terminată, urmând ca uterul să fie închis şi repus la loc în interiorul corpului viitoarei mame,  fătul ar fi scos mâna şi l-ar prins pe chirurg de deget, fotograful fiind atât de surprins încât abia a reuşit să acţioneze la timp declanşatorul.

Imaginea care e de presupus să reprezinte o strângere de mână...

Imaginea care e de presupus să reprezinte o "strângere de mână"...

Relatează fotograful: „(…) cu coada ochiului am văzut uterul tremurând, dar nimeni nu avea mâna în apropiere. Se mişca din interior. Deodată, un braţ întreg a ţâşnit afară din deschidere, apoi s-a retras până când se mai vedea doar mânuţa. Doctorul a ridicat mânuţa, care a reacţionat strângând degetul doctorului. Ca pentru a-i testa forţa, doctorul a scuturat pumnul micuţ. Samuel l-a ţinut strâns. Am făcut fotografia! Uau! S-a întâmplat atât de repede încât infirmiera care se afla lângă mine m-a întrebat: Ce s-a întâmplat?Copilul a scos mâna afară, i-am răspuns. Oh. O fac tot timpul, mi-a răspuns ea.”

În continuare, pe situl său, Michael Clancy descrie saga fotografiei: după câteva runde de negocieri, într-un final a fost refuzată de revista Life, care a optat pentru o altă alternativă (o fotografie similară a mâinii unui făt de 24 de săptămâni), iar el a publicat seria de imagini în ediţia septembrie-octombrie a revistei franceze VSD.  A ajuns cu forografiile şi mărturia sa până în faţa unei comisii a Senatului american, în cursul unor dezbateri asupra legislaţiei avorturilor, în 2003. Iar apoi a început să circule pe Internet, oamenii trimiţându-şi-o unul altuia

Pentru că, după declaraţia Dr. Bruner că n-a fost vorba de o mişcare voluntară a micuţului, versiunea lui Michael Clancy a fost privită cu tot mai multă suspiciune, pentru ca într-un final el să-şi piardă complet credibilitatea şi să fie forţat să renunţe la meseria de fotograf pentru că nimeni nu mai voia să contracteze cu el.

Argumentele forografului Michael Clancy

După ce a devenit un fel de oaie neagră în lumea publicisticii, Michael Clancy a încetat a lucra ca fotograf liber profesionist în septembrie 2003 şi, după cum scrie pe propriul sit, a „devenit obsedat de [ideea de] a dovedi lumii că a capturat cea mai timpurie interacţiune înregistrată vreodată„, făcând apel la comunitatea online pentru a-l ajuta în cruciada lui:

Singurul lucru de care nimeni n-a ţinut cont au fost oamenii de pe lumea asta. Cei care au îmbrăţişat, trimis pe email şi împărtăşit această fotografie cu prietenii lor şi cu cei dragi. Oamenii lumii au păstrat vie această fotografie.

Nu am contat pe voi înainte… acum… contez pe voi. Pe oamenii acestei ţări minunate.

Pe situl lui, Michael Clancy prezintă o serie de trei imagini care-i susţin afirmaţia, argumentând că:

Efectul de mişcare din a treia imagine explică ce se intâmplă. Observaţi degetul doctorului Bruner, comparaţi primele două imagini cu a treia. Degetele doctorului sunt defocalizate pentru că le scutură în sus şi în jos în a treia imagine.  Efectul mişcării asupra mâna lui Samuel se transferă la partea superioară a încheieturii în timp ce strânge degetul doctorului. Singurul mod în care degetele lui Samuel se pot vedea aşa bine (focalizate), e ca Samuel să „câştige” în acest schimb de energie umană.

Observaţi în cea de-a treia imagine partea dreaptă a inciziei. Marginile sunt drepte, bine delimitate. Acum observaţi deasupra mâinii lui Samuel. Se poate vedea că marginea tăieturii a fost deteriorată când Samuel şi-a împins mâna înafară.

Mai apoi, pune sub semnul întrebării afirmaţia medicului că micuţul nenăscut ar fi fost sub efectul anesteziei generale, pentru că n-a fost anesteziat direct ci doar mama a fost anesteziată, şi afirmă că efectul anesteziei trecuse la sfârşitul operaţiei.

Audiatur et altera pars

După cum Michael Clancy însuşi citează pe propriul site,  Dr. Joseph P. Bruner, chirurgul care a efectuat intervenţia, declară pentru USA Today, într-un articol semnat de Robert Davis şi publicat în 2 mai 2000 sub titlul „Mâna fetusului a atins lumea”:

Copilul nu a scos mâna afară. (…) Copilul a fost sub anestezie. Nu era conştient de ceea ce se întâmplă.

Samuel şi mama sa, Julie, erau sub efectul anesteziei şi nu se puteau mişca.

Într-un articol publicat pe 9 ianuarie 2000 de The Tennessean Newspaper sub semnătura lui Bill Snyder, Dr. Bruner, conform aceluiaşi Michael Clancy, a declarat:

În funcţie de punctul politic de vedere al fiecăruia, se vede fie Samuel Armas scoţând mâna afară din uter pentru a atinge degetul unui seamăn de-al său, fie sunt eu scoţându-i mâna afară… ceea ce am şi făcut.

Autoiluzionare sau conspiraţie?

Ar trebui să fie clar până acum că în povestea lui Michael Clancy cheia de boltă este afirmaţia lui că Samuel a scos, voluntar, mâna afară din uter. În întregime. Pentru apoi a o retrage astfel încât să rămână afară doar până la încheietură.  Iar dovezile lui sunt nişte fotografii (imagini statice prin definiţie) care e de presupus să dovedească mişcarea voluntară a micuţului.

Convingător, trebuie să admit. Pentru cine crede că tot ce zboară se mănâncă, că tot ce-i scris pe hârtie trebuie să fie adevărat (oricine ştie că hârtia se face cu praf de dinţi de dragon, care are proprietatea de a obliga la spunerea adevărului) şi că afirmaţiile extraordinare trebuie să fie adevărate pentru că se postulează o conspiraţie împotriva lor.

Singurul fapt pe care îl arată imaginile este că cineva (chirurgul) ţine o mânuţă care iese prin incizia în uter. Restul sunt fie afirmaţii, fie supoziţii neîntemeiate.

  • Samuel a scos întreaga mână din uter, voluntar, iar dintre toţi cei care erau de faţă (un minim de trei persoane – fotograful, chirurgul şi o infirmieră despre care vorbeste Clancy însuşi; dar e de presupus că au fost mai mulţi), singurul care a văzut aceasta, şi o recunoaşte, este doar el. (Teoria conspiraţiei în acţiune.) Medicii concordă că activităţile motorii voluntare încep să se dezvolte abia la câteva săptămâni după naştere… Şi în timp ce doar prin inducţie se poate demonstra că nu a fost şi la fel în cazul micuţului Samuel, probabilitatea probabilitatea ca un făt aflat pe la jumătatea ciclului evolutiv intrauterin să aibă reacţii în rest observate doar post-natal este neglijabilă.
  • Nu doar că Samuel a scos mâna voluntar, dar a scos-o destul de violent. Cu o forţă destul de mare pentru a „deteriora incizia chirurgicală” – în traducere, cu o forţă suficient de mare pentru a rupe ţesutul peretelui uterului. N-am date exacte despre forţa pe care o poate dezvolta un copil la 4 luni înainte de a se naşte, dar aş spune că e improbabil să fie capabil a sfâşia peretele vaginului.  În plus, în imagine pare că mânuţa se află aproximativ în zona centrală a deschiderii.
  • Mai mult de atât, face asta în timp ce e sub efectul unei anestezii generale. (E drept, Clancy ba neagă că anestezierea mamei ar fi avut vreun efect asupra fătului, ba afirmă că trecuse efectul anesteziei.) A nu se confunda anestezia generală cu somnul „normal”, pentru a se trage concluzia că aşa cum unii vobesc şi fac diverse lucruri în somn, aşa o pot face şi când se află sub efectul anesteziei.

Un alt punct asupra căruia insistă fotograful este că defocalizarea degetelor medicului în „a treia imagine”, faţă de claritatea cu care se văd degetele micuţului ar fi o dovadă că acesta din urmă opune rezistenţă când medicul mişcă degetele zgâlţâind mânuţa. Dar depinde atât de mult atât de condiţii obiective (direcţia şi viteza în care mişca medicul degetele, tremurul mâinii fotografului, timpul de expunere) cât şi de interpretarea subiectivă a celui ce vede imaginile, încât nu este mai mult o dovadă decât erau, pentru existenţa razelor N, imaginile pe scintiloscopul dr. Blondot.

Ca o notă personală, privesc cu suspiciune şi ce relatează despre partea mai tehnicistă. Spune la un moment dat că-şi făcea probleme privind focalizarea imaginilor, datorită faptului că nu le-a putut verifica înainte de a le trimite redacţiei USA Today , care voiau filmele nedevelopate. Or, pe de-o parte, e cel puţin de presupus că se afla aproximativ la aceeaşi distanţă şi în acelaşi loc din care a făcut fotografiile anterioare – deci aceleaşi reglaje ar fi trebuit să asigure o imagine bine focalizată. Pe de altă parte, aparatul foto folosit, un Canon 1N după cum declară, are, din câte-mi amintesc, un sistem autofocus cu 5 puncte de control. În plus, dat fiind timpul de expunere folosit, de 1/60s, şi condiţiile de iluminare (reflectorul unei mese de operaţie), şi profunzimea de câmp vizibilă în imagine, chiar dacă a lucrat cu un film de sensibilitate medie (100-200 ISO), probabil că a folosit o deschidere a diafragmei mică (f 16-22). Desigur, se poate să-şi fi schimbat poziţia şi se poate să nu fi folosit facilitatea AF; sau poate să fi adăugat amănuntul pentru a accentua dramatismul relatării.

Amănunte (in)direct legate de eveniment

În blogul pe care-l are pe site, Michael Clancy relatează că „la trei luni după ce şi-a profesat credinţa către Domnul şi Salvatorul nostru Iisus Christos„, a primit însărcinarea de a fotografia intervenţia de care povesteşte.

Referitor la „şedinţa foto” propriu-zisă, spune pe blog:

„Am intrat în sala de operaţie a doctorului Joseph P. Bruner ca reprezentant (fotograf liber-profesionist) al USA Today şi am fost asaltat de către personalul medical într-o aparentă încercare de a mă opri să-l fotografiez pe Samuel scoţând mâna in uter.”

Deci, pe de-o parte personalul medical nu are control asupra prezenţei persoanelor străine în sala de operaţie (sic!) şi, de pe altă parte, a fost şi cel puţin un clarvăzător implicat în incident: ori el, fotograful, ori cineva din personalul medical ştia deja dinainte că bebe-ul va scoate mânuţa ca să-l prindă pe medic de deget.

Concluzii

Aparent avem de-a face cu două perioade distincte de „explozie” a problemei cu „copilul care atinge lumea”. Una a fost în prima jumătate a anului 2000, la scurt timp după ce a fost făcută fotografia, iar a doua cu începutul în 2003, sub forma unei campanii de „comunicat adevărul lumii” – care nu e decât o mască pentru mesajul antiaborţionist pe care îl transpiră situl lui Michael Clancy din toţi porii… cu dramatizările de rigoare, bineînţeles. (Şi, cu riscul de a comite un sofism post hoc, îndrăznesc să afirm că nu este deloc disjunct de reînceperea cu forţe noi a propagandei împotriva avortului, în acea perioadă, de către Biserica Catolică şi variate organizaţii ultrareligioase, în special din Statele Unite.)

Raţionamentul este tipic pentru ignoranţii care închid ochii în faţa unui fapt sub imperiul convingerii că ceea ce au avut impresia că văd este Adevărul, pentru simplul motiv că „au fost iluminaţi” şi „l-au cunoscut pe Christos„, care le-a deschis ochii asupra ceea ce se întâmplă. La acesta se asociază, ca de cele mai în cazul „minunilor”, complexul mesianic („este voinţa Domnului ca eu să fac cunoscut Adevărul„) şi mania persecuţiei, bine împletite cu teorii conspiraţioniste. (Chirurgul care a efectuat operaţia se încăpăţânează să mintă, directorul clinicii îl ameninţă, publicaţiile şi agenţiile de presă l-au pus pe lista neagră etc.) Totul este bine impregnat cu siropul unui apel emotiv ce reiterează de n ori imaginea mânuţei care strânge degetul chirurgului, împletite ici şi colo cu „şocul vizibil pe faţa celor care vedeau pentru prima oară imaginile” – de parcă asta ar avea vreo legătură cu felul în care au decurs lucrurile.

Insistă destul de puţin asupra argumentelor în sine, dar repetă ad nauseam evitând cu grijă până şi cea mai vagă urmă de îndoială asupra modului în care a interpretat ce a văzut. În schimb, descrie pe larg variatele feluri şi moduri în care e nedreptăţit de multe persoane care nu vor să spună adevărul (în primul rând Dr. Bruner, dar şi asistentele medicale care au fost de faţă) sau vor să muşamalizeze totul (aici conspiraţia creşte în amploare, incluzând conducerea clinicii Vanderbilt, revista Life şi, probabil, pe oricine altcineva care nu se lasă convins), face apeluri la populaţie să-i scrie „doctorului cel rău” scrisori în care să-l îndemne să „mărturisească adevărul” (şi le dă, mură-n gură, adresa acestuia). Până şi povestea incidentului o încheie cu un vag şi izolat, aproape total disjunct, „Poate că anestezierea in utero a unui copil este cel mai experimental aspect al acestei proceduri.„.

Nu lipsesc nici banii din ecuaţie. Pe situl său, fotograful oferă spre vânzare printuri de 8×10 [cm] la „modicul” preţ de 30 USD şi se declară disponibil pentru discursuri şi conferinţe.

Verdict: manevră tipică de mistificare propagandistică.

2 comments to Mâna fetusului

  • TLP

    Chiar daca il strangea de deget, asta nu insemna ca era constient. Instinctul de strangere a palmei este unul involuntar prezent la toate primatele.

    De fapt este un instinct mostenit de pe vremea cand stramosii nostri aveau blana, iar pruncii se prindeau de lâna mamei.

    In cel mai bun caz (pentru crestini) poza demonstreaza Evolutia.

    • Da, aspectul ăsta îmi scăpase.

      De fapt, inclusiv pentru strângerea mâinii sunt mai multe variante. Una este instinctul pe care l-ai menţionat. Alta ar fi un reflex la un impuls nervos, nu neapărat control, şi cu atât mai puţin conştient. A treia derivă din însăşi contrucţia mâinii, care este în esenţă un ansamblu de pârghii – acesta din urmă se poate şi experimenta simplu: flexând mâna din încheietură, degetele se strâng când o îndrepţi, chiar şi fără control voluntar.

Leave a Reply

You can use these HTML tags

<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>