Tocmai am aflat că a ieri a murit Christopher Hitchens, într-o clinică din Texas, în urma unei pneumonii, o complicație a cancerului esofagian cu care a fost diagnosticat în iunie anul trecut.
După o viață trăită printre conflicte — unele în plin război, altele „academice” — la 62 de ani a pierdut ultima luptă și s-a dus să-și ia locul alături de alți luptători și gânditori care au ținut aprinsă flacăra libertății și demnității: în memoria noastră. Ne rămân cărțile și nenumăratele articole pe care le-a publicat — gândurile lui, expuse întotdeauna cu claritate, intransigență și curaj.
Nu e nevoie de curaj să publici articole în Vanity Fair sau New York Times, adevărat… Ca să mergi însă în mijlocul unei zone de război, ca corespondent de front, și să culegi știri cu gloanțe șuierând în jurul tău și obuze explodând la tot pasul, ai nevoie de curaj. Să înfrunți moartea cu fruntea sus ai nevoie de curaj și demnitate — cu atât mai mult când te macină dinăuntru și te transformă încet-încet dintr-un om plin de energie într-o umbră țintuită într-un pat de spital. Și ai nevoie de o voință de fier să găsești forța de a participa în dezbateri și conferințe când, slăbit, îngrețoșat și năucit de boală și tratamente agresive, e nevoie de un efort aproape suprauman doar pentru a face câțiva pași și a rosti câteva cuvinte.
E nevoie de ceva mai mult decât „doar” curaj pentru a înfrunta iminența morții cu luciditate, cum a făcut Hitchens:
Și, oarecum pe aceeași temă, vederile lui despre „pocăința pe patul de moarte”, atât de des pusă post mortem de varii religioși pe seama necredincioșilor:
Sunt un pic în întârziere cu tratarea subiectului, dat fiind că noul an școlar a început deja de câteva zile. Chiar mă gândeam că nici n-are rost să scriu ceva dat fiind că pe de-o parte subiectul a fost tratat pe multe alte situri, iar pe de alta blogul meu e unul mic și prăpădit, uitat într-un colț de internet. Dar am văzut surprinzător de multe căutări pe subiectul ăsta aterizate în cele din urmă aici…
Pentru început, ar trebui poate să enunț câteva puncte esențiale:
Nimeni nu este obligat să participe la ora de religie, indiferent de vârstă sau confesiunea căreia îi „aparține” (sau nu).
Școala este obligată să accepte cererea de retragere de la ora de religie și să dispună măsurile ce decurg de aici (respectiv nu fi calculată/încheiată media la ora de religie, întocmai ca la cei scutiți de sport pe motive medicale).
Școala este obligată să accepte cererea fără a pretinde ca aceasta să fie motivată.
Participarea la ora de religie
Cu toate că religia face parte din „trunchiul comun” de materii ((Art. 18 alin (1) din Legea 1/2011: Planurile-cadru ale învățământului primar, gimnazial, liceal şi profesional includ religia ca disciplină școlară, parte a trunchiului comun.)), și deci școlile sunt obligate s-o includă în programă, participarea elevilor la ora de religie este opțională ((Art. 18 alin. (2) din Legea 1/2011: La solicitarea scrisă a elevului major, respectiv a părinților sau a tutorelui legal instituit, pentru elevul minor, elevul poate să nu frecventeze orele de religie. În acest caz, situația școlară se încheie fără disciplina Religie.)).
În unele școli e posibil să fie distribuite liste de înscriere la religie — nu m-aș baza prea mult pe asta, însă. În vasta majoritate a școlilor cu siguranță nu se procedează așa. Cine nu vrea să facă ora de religie trebuie să depună o cerere de retragere de la ora de religie.
Depunerea cererii
Am publicat, pe o pagină permanentă, un model de cerere (atașat și acestui articol), obținut prin amabilitatea lui Emil Moise, președintele organizației Solidaritatea pentru Libertate de Conștiință). Acesta va trebui completat (cu modificările de rigoare pentru formule de adresare, tipul școlii etc.), semnat de unul din părinți și depus la secretariatul școlii în două exemplare (unul pentru școală, celălalt va rămâne la elev, datat și cu dovada înregistrării — ștampilă și semnătură în mod normal).
Atenție: la depunerea cererii insistați (cu amabilitate) să fie înregistrată! Școala nu poate refuza primirea/înregistrarea cererii. La orice obiecție, cât de mică, rugați persoana care se ocupă de treaba asta să o înregistreze așa cum este ea redactată. Personalul de la registratură (secretariat, pentru majoritatea școlilor) nu are calitatea de a cere lămuriri cu privire la conținutul unei cereri depuse. Are, în schimb, obligația de a o înregistra așa cum este primită
Mai mult, cererea nu trebuie motivată în nici un fel — se comunică voința de a nu urma ora de religie și basta, fără nici un „pentru că”.
Cel care are atribuții în legătură cu conținutul cererii este conducătorul instituției, care va trebui să răspundă pentru decizia sa în conformitate cu prevederile legale. Conducătorul instituției nu are dreptul de a cere informații cu privire la apartenența/neapartenența religioasă a elevului, nici nu poate folosi lipsa acestor informații din cerere ca motiv pentru refuz.
Legea educației nu este specificată necesitatea motivării cererii. Textul legii ((Art. 18 alin. (2) din Legea 1/2011: La solicitarea scrisă a elevului major, respectiv a părinților sau a tutorelui legal instituit, pentru elevul minor, elevul poate să nu frecventeze orele de religie. În acest caz, situația școlară se încheie fără disciplina Religie.)) spune doar că „la solicitarea scrisă [...] elevul poate să nu frecventeze orele de religie”, fără nicio altă precizare privind conținutul cererii.
Legea interzice obligarea oricui de a-și declara religia((Art. 5 alin. (6) din Legea nr. 489/2006: Este interzisă obligarea persoanelor să își menționeze religia, în orice relație cu autoritățile publice sau cu persoanele juridice de drept privat.)), precum și prelucrarea datelor cu privire la credințele religioase ale persoanelor fără acordul explicit acestora ((Art. 5 alin. (5) din Legea nr. 489/2006: Este interzisă prelucrarea datelor cu caracter personal legate de convingerile religioase sau de apartenența la culte, cu excepția [...] [situației] în care persoana vizată și-a dat, în mod expres, consimțământul pentru aceasta.)).
Comunicarea refuzului de a da curs cererii sau solicitarea de informații suplimentare trebuie să fie făcută în scris de către conducerea școlii.
În cazul în care conducerea școlii (directorul) refuză, în scris, să dea curs cererii sau insistă să ceară informații suplimentare cu privire la apartenența/neapartenența religioasă, Emil Moise, președintele asociației Solidaritatea pentru Libertate de Conștiință s-a oferit cu multă amabilitate să-i sprijine pe cei aflați în această situație. Datele lui de contact se află pe pagina web a asociației, la adresa www.humanism.ro/contact.php.
Cazul elevilor de 16-18 ani
În cazul celor care nu sunt încă majori, dar au împlinit 16 ani, avem o situație mai aparte, în care Legea educației e în disonanță cu Legea cultelor.
pe de-o parte, legea educației prevede ca, pentru elevii minori, cererea de retragere de la ora de religie să fie semnată de părinții acestora ((Art. 18 alin. (2) din Legea 1/2011: La solicitarea scrisă a elevului major, respectiv a părinților sau a tutorelui legal instituit, pentru elevul minor, elevul poate să nu frecventeze orele de religie. În acest caz, situația școlară se încheie fără disciplina Religie.));
pe de altă parte, Legea cultelor prevede că alegerea religiei este o opțiune strict individuală a tuturor celor care au împlinit 16 ani((Art. 3 alin. (2) din Legea cultelor nr. 489/2006: [...] copilul care a împlinit vârsta de 16 ani are dreptul să-şi aleagă singur religia.)).
Evident, dacă părinții nu sunt de acord cu opțiunea elevului de a nu urma ora de religie și deci nu-i semnează cererea de retragere, ne aflăm în situația în care deși ar trebui să fie liber să adere (sau nu!) la orice orientare religioasă, în condițiile în care religia este predată confesional în școlile românești, este obligat să urmeze aceste ore împotriva voinței proprii. Această situație echivalează cu supunerea la o îndoctrinare religioasă forțată, explicit interzisă de Legea fundamentală și de Legea cultelor.
Situația unui elev care a împlinit 16 ani și ai cărui părinți refuză să semneze cererea de retragere de la ora de religie, în ciuda dorinței lui, este puțin mai delicată. În lipsa cooperării benevole a administrației școlii, nu există nicio soluție imediată — se află practic într-un vid legal, datorită contradicției mai sus pomenite. Asociația Solidaritatea pentru Libertate de Conștiință (v. mai sus datele de contact) s-a oferit de asemeni, prin președintele ei, Emil Moise, să-i sprijine și pe cei aflați în această situație.
Se pare că am rămas în urmă rău de tot cu noutățile. Ultima oară când am avut de-a face cu Universitatea de Vest din Timișoara, „Literele” se numeau oficial „Facultatea de Litere, Istorie și Filosofie”. Se numeau. Nu se mai numesc, după cum am aflat cu întârziere din fluxul RSS al hârtiei igienice electronice ZiarulLumina.ro, publicația care nu încetează să mă uimească de când m-am „abonat” la ea:
Absolvenţii Facultăţii de Litere, Istorie şi Teologie din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara, promoţia 2011, au susţinut în cursul acestei săptămâni examenul de licenţă şi au depus jurământul de credinţă faţă de Biserica Ortodoxă.
După ce că s-au înmulțit facultățile de teologie ca șobolanii ciumați și facultățile umaniste au fost siluite în serie cu secții de teologie, era neapărat nevoie să se schimbe și titulaturile structura, să o facă mai primitoare pentru popime. Ce urmează? Să se renunțe și la „litere” și „istorie” — atât din denumire cât și din programă, ca să rămână teologie pură, neamestecată cu chestii „lumești”?
Trăiam cu iluzia că m-am obișnuit deja cu inepțiile publicate de Ziarul Lumina. E drept, de multe ori mă apuca râsul, îmi creștea tensiunea sau mă lovea indignarea citind materialele care-mi aterizau pe fluxul RSS, dar găseam totuși destul de rar ceva care să mă surprindă.
Cu câteva minute în urmă am citit însă o știre halucinantă, aterizată pe fluxul RSS al pomenitei publicații.
O redau în întregime, că e nu-i prea lungă:
Recent, în Eparhia de Krasnoyarsk, Siberia, a fost iniţiată o campanie de luptă împotriva incendiilor de păduri. Organizată din iniţiativa Ministerului pentru Situaţii de Urgenţă din Rusia, aceasta presupune plasarea de cruci cu chipul icoanei Maicii Domnului “Rugul Aprins”, cunoscută ca protectoare de incendii, în zonele afectate. Cele 25 de icoane au fost confecţionate la iniţiativa conducerii ministerului, apoi sfinţite în Catedrala Buneivestiri din oraşul Krasnoyarsk, informează kerpc.ru. Raioanele Boguchansk şi Kezhemsk, care au suferit cel mai mult de la începutul acestui an de pe urma incendiilor, au fost primele în care au ajuns icoanele. Acolo se planifică amplasarea lor în jurul satelor către care ar putea să ajungă focul. (Ecaterina Luţişina)
Nu, serios! O să reiau partea relevantă, ca să fiu sigur că n-a scăpat nimănui esențialul:
[Î]n Eparhia de Krasnoyarsk, Siberia, a fost iniţiată o campanie de luptă împotriva incendiilor de păduri [...] din inițiativa Ministerului pentru Situaţii de Urgenţă din Rusia, [campanie care] presupune plasarea de cruci cu chipul icoanei Maicii Domnului [...] 25 de icoane au fost confecţionate la iniţiativa conducerii ministerului…
Nu, nu e știre de pe Trombon.ro, nici din rubricile „alea” din Academia Cațavencu, nici preluată de la The Onion. E din paginile web ale organului oficial al Patriarhiei, chestie care presupune în principiu că are girul pomenitei organizații medievale.
Ultima oară când am citit ceva asemănător era vorba de Ministerul Magiei din Harry Potter. Dar asupra cărților ălora suntem toți de acord că sunt ficțiune . (Sau aproape toți… că s-au mai găsit câțiva deranjați la mansardă care să le ia „pe bune” și să protesteze împotriva vrăjitorilor de la Hogwarts.)
Iar România e doar la un pas de „campanii” similare.
Am publicat ceva mai devreme o serie de capturi de ecran ale primelor pagini ale unor ministere, pe care apăreau mari și late felicitări cu ocazia „sfintelor sărbători de Paști”. Capturile acelea ilustrează o realitate care, teoretic, n-ar trebui să existe în România: implicarea religiei în politic și tratamentul preferențial, din partea statului, pentru unele organizații religioase — în cazul de față, Biserica Ortodoxă Română, bineînțeles.
Situl Președintelui României
Prin publicarea de astfel de mesaje cu caracter religios, onor-conducerea țării reușește o serie de performanțe care n-ar avea ce să caute în CV-ul unui stat modern secular și democratic — cum se pretinde a fi România. Al unui stat care pretinde că-și tratează nediscriminatoriu și echitabil cetățenii.
Este un gest ilegal, discriminatoriu și de prost gust. Pe de-o parte încalcă legislația țării, în care nu numai că nu e recunoscută nicio religie de stat, ci se spune explicit că România nu are o religie de stat și este explicit statuată neutralitatea statului față de religie. Chiar dacă în Constituție poziția Statului față de biserici, așa cum e formulat textul ((Constituția, art. 29 alin (5): „Cultele religioase sunt autonome faţă de stat și se bucură de sprijinul acestuia [...]”)), este destul de neclară, Legea cultelor nr. 489/2006 este cât se poate de explicită, spunând, la art.9 alin. (1) și (2) :
(1) În Romania nu există religie de stat; statul este neutru față de orice credință religioasă sau ideologie atee.
(2) Cultele sunt egale în fata legii și a autorităților publice. Statul, prin autoritățile sale, nu va promova și nu va favoriza acordarea de privilegii sau crearea de discriminari față de vreun cult.
Prezența unor mesaje cu caracter religios pe siturile oficiale ale statului este orice altceva numai neutralitate nu. Guvernanții români promovează o anumită religie într-un fel în care nu-și permit s-o facă nici măcar state care au o religie de stat, cum ar fi, să zicem, Marea Britanie sau Danemarca. Sau, de ce nu, chiar Grecia — unde Biserica Ortodoxă Greacă are statutul de biserică de stat și ortodoxia este religia oficială.
Dacă președintele, miniștrii și toți angajații guvernului și președinției sunt credincioși ortodocși (lucru de care mă îndoiesc), asta e strict problema și opțiunea lor personală. N-au decât să sărbătorească toate sărbătorile din calendarul ortodox, ba chiar să mai inventeze câteva dacă așa li se arată. N-au decât să publice câte felicitări au chef — dar s-o facă pe blogurile și siturile personale.
Indiferent de opțiunea religioasă a angajaților, de la măturător de frunze la prim ministru, Guvernul nu este ortodox, Președinția nu este ortodoxă, Statul nu este ortodox. Sunt seculare, laice și neutre față de orice credință religioasă.
Sau, cel puțin, ar trebui să fie. Publicarea unor atare mesaje pe siturile oficiale nu poate fi justificată ca o „scăpare”. Nu poate fi justificată nici prin fabuloasa și fabulata majoritate de credincioși ortodocși din România. Organismele statului pe de-o parte au datoria să respecte legile — în cazul de față fiind primele care le încalcă. Pe de altă parte, au datoria să-și respecte cetățenii.
Felicitările de Paște pe situri guvernamentale, chiar dacă sunt doar un gest de curtoazie pentru aceia dintre cetățeni care sunt credincioși ortodocși, sunt o palmă pe obrazul tuturor celorlalți — evreilor, musulmanilor, unei serii întregi de culte neoprotestante (Martorii lui Iehova îmi vin în minte), orientale sau păgâne și, bineînțeles, ateilor. Întâmplarea a făcut ca anul acesta data Paștelui ortodox să coincidă cu cea la care ramurile vestice ale creștinismului înregistrează sărbătoarea, astfel că n-am putut adăuga și catolicii sau protestanții din România, de exemplu; dar au fost pe lista de anul trecut și vor fi pe cea de la anul.
Dar măcar capul statului, președintele, respectă chestia aia, cu neutralitatea statului față de religii((Legea cultelor nr. 489/2006, art. 9 alin (1): „În Romania nu există religie de stat; statul este neutru față de orice credință religioasă sau ideologie atee.” Constituția, art. 29 alin (5): „Cultele religioase sunt autonome faţă de stat [...]”)), nu-i așa? Ăăă… da, sigur că da!
Acum vreo două săptămâni am găsit, pe blogul lui Lucian Vâlsan o ediție a emisiunii Cu ochii’n patru, intitutată „Averea bisericii” și care adresa, ghici ciupercă ce-i, taman… averea asta a bisericii. A Bisericii Ortodoxe Române, de care e întotdeauna vorba când se vorbește de România și se pomenește cu cuvântul „biserica” (așa, articulat!)
Lucian își propusese să subtitreze sau să dubleze în engleză emisiunea, ca să se poată minuna și străinezii de ce-nvârte biserica în România. Din varii motive, n-a apucat să facă subtitrarea (nu cred, cel puțin)… Am făcut-o → Citește mai departe “Averea bisericii, cu subtitrare în engleză” …
Până pe 15 mai, puteți alege să direcționați către ASUR 2% din impozitul plătit către stat în anul trecut. Pe siteul ASUR veți găsi formularele ce trebuie completate și pașii ce trebuie urmați pentru ca banii să ajungă în contul ASUR. → Citește mai departe “2 la sută pentru ASUR” …
După (e de presupus) îndelungi deliberări, președintele Băsescu a retrimis în Parlament Legea privind parteneriatul stat-biserică în domeniul serviciilor sociale. Un prim pas bun pentru o lege care n-ar fi trebui să existe, și care a fost adoptată, în ciuda obiecțiilor, într-o formă aberantă, de o majoritate covârșitoare a parlamentarilor noștri pupători de poale de popi. → Citește mai departe “Una caldă: Băse – veto legii parteneriatului stat-biserică” …
Nemții de la ARD au difuzat anul trecut, pe 25 august, un reportaj de 45 de minute pe tema arhicunoscutei Maici Tereza din Calcutta, a.k.a. Agnes Gonxha Bojaxhiu. M-a bucurat că n-a fost realizat cu filtrul „aura divină 3X” pe obiectiv, nici editat cu prea obișnuita periuță de sensibilități bisericești. E un material în stil aproape hitchensian, care trece în revistă azilurile înființate de Maica Tereza la Calcutta, scoțând în evidență mizeria, nepăsarea și iresponsabilitatea existente acolo.
Comentarea dezactivată
Comentarii recente